Sari la conținut

Totuşi, mama n-a făcut asta niciodată — ea şi-a săpat o groapă în spatele traverselor de cale ferată şi şi-a petrecut aproape tot timpul stând acolo. Auzii două pocnituri, ca de la un eşapament de maşină în stradă. Din Incoruptibilii. N-aţi făcut-o dumneavoastră. Capitolul 7 — Maddy? Ceremonia începuse deja.

Vrea ca anumiţi oameni să ştie că el a făcut figura asta, să demonstreze că a rămas puternic. O martoră la douăzeci de metri distanţă, noaptea. Floare la ureche, pentru un avocat bun al apărării.

Marenko o privi cu o expresie acră. Îl cunoaşte, şi avem o declaraţie scrisă. O să se prindă. Uşa se deschise, iar W. Stacey vârî capul înăuntru: — Vă caută o anumită Susan Delahunty, domnule. Scuză-mi franţuzeasca. S-o aduc? Stacey închise uşa, iar Marenko întoarse capul spre Fox: — Christoase Atotputernice. Avea în jur de cincizeci de ani. Dacă era rugat insistent, ar fi descris-o mai degrabă ca fiind îngrijită, decât frumoasă. Avea o înfăţişare foarte pedantă, aparţinând unei alte lumi, o lume de mult apusă, unde ea ar fi fost soţia unui om bogat, nu o femeie bogată în nume propriu, cum era acum.

Îl intimida; întotdeauna avusese acest efect asupra lui.

viteza datând bara de ciocolată a lui bailey nymag dating ring

Dar Marenko n-o arătase niciodată. În ziua aceea, purta un taior bleumarin cu bluză albă şi un Piaget de aur la încheietura mâinii. Pe genunchi ţinea o servietă de piele brună. Când Marenko intră în hol, avocata stătea pe una dintre banchete, parcurgând un Filofax şi vorbind la un telefon mobil de culoare bordeaux, mic cât un calculator de buzunar.

Marenko fu întâmpinat de asaltul unui damf de parfum franţuzesc scump. Când îl văzu, întrerupse scurt convorbirea telefonică şi se ridică în picioare. Marenko aruncă o privire spre sergentul de la birou, care întoarse repede capul.

Îi înfigeţi pistoale în faţă şi-l târâţi până aici, gol. Unde vă credeţi? În Rusia? În Iran? Şi tu la fel. Nu vrei o cafea, în schimb? O conduse în biroul său de la etaj. Fox înţelesese mesajul şi se retrăsese în Sala de Incidente. În timp ce închidea uşa în urma lor, Marenko deveni stânjenitor de conştient de paharele din polistiren împrăştiate peste tot, gogoşile muşcate şi mirosul de sudoare al propriilor haine. Ce problemă ai, Susan? Marenko se aşeză la birou ca în spatele unui soi de barieră.

Şi era înarmat. Mai bine zis, agita o armă cât toate zilele în faţa unei femei goale. Ce probe ai contra clientului meu?

Nu aveţi nici un motiv să-mi reţineţi clientul.

viteza datând bara de ciocolată a lui bailey ne întâlnim suntem ceva

Marenko începu să bată în birou cu un pix, într-un tam-tam tot mai rapid, pe măsură ce se apropia de capătul răbdării. Asta era problema cu sistemul de justiţie penală; nu exista nici un fel de justiţie. Nu se găseau decât avocaţi şi consilieri care încurcau treburile tuturor. Ce-i păsa ei? Locuia în Hampstead. Marenko se ridică, rezemându-se de birou. O venă mică i se umflase la tâmplă, conturată pe piele ca un nod vânăt rebel.

De-asta ai vrut să urmezi dreptul, doamnă Delahunty? Ca să ţii în libertate jigodiile astea?

Susan nu se lăsă intimidată nici viteza datând bara de ciocolată a lui bailey înălţimea, nici de furia lui. Dumnezeu îi era martor că asistase la acel spectacol de nenumărate ori, în toată perioada căsniciei lor. Puse picior peste picior. Şi Brixton-ul ce crezi că e? Cum numeşti tu Clapham-ul? Şi, când colo, voi l-aţi scos din casă, în modul ăsta umilitor. O să mai auziţi voi de mine. Susan Delahunty se ridică în picioare, îşi închise cataramele servietei şi ieşi.

Patrick Capper stătea aşezat pe pat în celula sa din secţia de poliţie Tottenham, cu braţele încrucişate pe piept şi buzele subţiate de furie. Unul dintre oamenii south park îi adusese hainele la recepţie; pantaloni cu dungi subţiri, pantofi italieni de piele, o cămaşă de mătase neagră şi o vestă, tot din mătase, cu model floral violet pe fond negru.

Una dintre numeroasele sale porecle era Dapper Capper Capper cel şic. În cameră, Capper se aplecă înainte, dirijându-şi răspunsurile spre microfon, cu dispreţul la adresa celor doi detectivi cât se putea de vizibil. Capper îl învrednici pe Marenko cu o privire dezgustată.

Fox interveni, cu vocea liniştitoare şi zâmbetul forţat: — Încercăm să vă ajutăm, domnule Capper. Dacă veţi coopera cu noi, nu mă îndoiesc că în curând vom rezolva toată problema. Şi-acum, în legătură cu aceşti prieteni ai dumneavoastră.

Ar fi dispuşi să depună mărturie în instanţă că la ora aceea vă aflaţi în compania lor? Capper reveni cu atenţia spre microfon. Cunoşteau deja numele, din depoziţiile lui Delahunty. Fox voia să afle dacă Patrick Capper şi le amintea. Pe doi dintre ei, Fox îi recunoscu drept haidamacii lui Capper.

Celălalt era contabilul său. Charlie Whitten are nevoie de trei încercări ca să-şi scrie corect numele. Delahunty, avocata lui Capper, înălţă o sprânceană, în semn de avertisment.

Marenko se strădui s-o ignore. Se aplecă peste masă. Ce-a făcut? Încerca să-şi plaseze marfa pe terenul tău? Şi-atuncea, de ce nu-s aici? Tu îl aprovizionai cu marfă, şi el reţinea din profituri?

  • W. Bruce Cameron - Cainele, Adevaratul Meu Prieten

Asta era? Marenko rămase cu ochii spre Capper. Le-ai arătat tuturor că ai rămas un dur. Clientul meu v-a răspuns la întrebare! Marenko însă continuă, fără s-o ia în seamă: — Nu era vorba numai de afaceri, nu? Era ceva personal. Umbla cu vorbe că te blegiseşi, aşa că tu Dacă îmi agresezi verbal clientul, voi întrerupe întrevederea în clipa asta! Clientul meu a declarat cât se poate de clar că nu cunoştea victima şi există trei martori independenţi care pot confirma că în momentul crimei se afla în altă parte.

E clar că ai de-a face cu un caz de confuzie de persoană. Marenko se rezemă de spătar. Pe buza de sus îi luceau broboane de sudoare. Din situaţia existentă încă ar mai putea să scape.

Christoase, mare efort mai era, reflectă Fox. Parcă ar fi ridicat în cârcă o presă de o sută de kile. Avem o declaraţie din partea unei martore oculare a asasinatului. I-aş avertiza pe asociaţii domnului Capper că riscă să fie inculpaţi pentru sperjur. Reveni spre Capper. Cazul nici măcar nu va ajunge în instanţă. Marenko se ridică în picioare.

Când devenea atât de calm, răspândea în jur un aer ameninţător. Fox se simţea mai în siguranţă când şeful ei tuna şi fulgera, aruncând care-ncotro cu obiecte. Închise casetofonul şi se întoarse spre Delahunty: — De ce nu-ţi tragi tu pe tine o minijupă de piele şi nu ieşi pe trotuar, ca să-ţi câştigi decent existenţa?

Şi ieşi furtunos din cameră. Delahunty o privi lung pe Fox, cu obrajii înroşiţi de şoc şi furie. Până şi Fox era copleşită. Îmi prezint scuzele. Se ridică, făcându-i semn cu capul comisarului de poliţie care aştepta lângă uşă: — Du-l pe domnul Capper înapoi în celulă, te rog. Dacă începi, n-ai să te mai poţi opri niciodată. Capitolul 6 Fox o conduse pe Flora Ellis în camera de observaţie. Femeia mergea cu mişcări ţepene, aproape rigide de spaimă, ţinându-şi lângă trup poşeta, cu degetele albite de atâta încleştare.

Şi este o parte viteza datând bara de ciocolată a lui bailey mine care nu dating geologie s-o oprească. Dar trebuie să mă întorc repede acasă. La şapte, vecina mea pleacă la serviciu. Susan Delahunty se afla acolo, împreună cu un D. Flora se opri în poziţie de drepţi, ţeapănă, privind cu oroare spre geam.

Dumneavoastră îi vedeţi, dar ei nu vă pot vedea. E o oglindă unidirecţională. Fox îi adresă un surâs încurajator şi probă microfonul care făcea legătura cu camera de identificare. Doisprezece bărbaţi stăteau în şir, cu faţa spre fereastra de observaţie.

Fiecare ţinea câte viteza datând bara de ciocolată a lui bailey număr în dreptul pieptului. Capper avea numărul şapte; se uita spre oglindă cu un zâmbet strâmb şi o expresie de dispreţ asezonat. Ceilalţi aveau cu toţii părul roşcat, la fel ca al lui, şi erau mai mult sau mai puţin de aceeaşi statură. Fox puse uşor o mână pe braţul Florei: — Dacă-l recunoaşteţi pe omul pe care l-aţi văzut în noaptea aceea, nu trebuie decât să-i spuneţi detectivului comisar de aici, iar de restul se va ocupa el.

Dacă doriţi ca oamenii să facă vreun lucru care v-ar ajuta la identificare, va da el instrucţiunile, prin sistemul de adresare. Trebuie să aştept afară, ca să nu ni se poată reproşa nici o părtinire. Dar voi fi imediat după uşa aceea. Şi acum, luaţi-o încet. Aveţi vreo întrebare de pus? Flora Ellis clătină din cap. Pe buza de sus îi strălucea o peliculă de sudoare.

Fox ieşi, închizând uşa în urma ei. Marenko stătea rezemat de perete, rozându-şi o unghie ruptă. Fox ridică din umeri şi-şi încrucişă braţele pe piept.

Nu le rămânea decât să aştepte. Trei minute mai târziu, uşa se deschise. Delahunty ieşi, cu faţa ca o mască de nepătruns.

Calaméo - Rafuiala - Colin Falconer

Jennings o conduse pe Flora Ellis afară, ţinând-o blând cu o mână de cot. Clătină din cap. Flora Ellis nu putuse realiza identificarea. Marenko se îndepărtă fără să-i adreseze nici o vorbă, palid de furie. Era ora şase seara, iar în zona recepţiei domnea haosul. O femeie plângea, fiindcă i se furase maşina Volvo dintr-o parcare locală. Bătea cu mâna în comptoar, furioasă şi înfricoşată în acelaşi timp. O tânără era eliberată, după ce fusese arestată şi acuzată de furt din magazine.

Tatăl ei o conducea prin mulţime, cu buzele albite de mânie. Bărbaţii de la parada de identificare plecau, mai bogaţi cu câteva lire sterline. Şi cu o poveste pentru diseară, la cârciumă. Nu ţi se întâmpla zilnic să participi la o paradă de identificare, lângă Pat Capper. Când ieşiră, ploua. Şi nu era decât jumătatea lui septembrie. Se zisese cu vara, pe anul acela.

Flora n-o putu privi în ochi. N-am putut. Iau autobuzul. Am să vă chem un taxi. Vă pot da un ordin de plată pentru şofer. N-o să vă coste nimic. Telefonă după un taxi, de la recepţie. Când reveni în hol, Flora privea în gol spre afişul cu persoane dispărute. Ieşiră pe uşă, oprindu-se la adăpost, în curtea din faţă. Flora Ellis nu spunea nimic, privind cum picura ploaia de pe streşini, cu faţa cenuşie precum cerul înserării. Străzile erau lucioase ca burta unui şarpe.

Oamenii-s tineri: o tăiem devreme, mâine nu-s probleme. Acum, însă, nu. Cu o crimă nerezolvată pe cap, încă două săptămâni aveau meciul meu lucreze pe rupte. Ce i-ar fi putut spune? Dacă era în situaţia ei, ar fi avut curaj să meargă până la capăt?

Aşteptau în tăcere, ascultând ploaia. Peste câteva minute, în faţa lor se opri un taxi negru, cu motorul diesel ticăind. Fox îi dădu bonul pentru taxi, o ajută să se aşeze pe bancheta din spate şi închise portiera. În timp ce maşina pornea, privi peste drum şi văzu un Mercedes E negru demarând de lângă viteza datând bara de ciocolată a lui bailey.

Pe locurile din faţă se aflau doi oameni. Îl recunoscu pe cel de la volan. Avea păr oxigenat şi geacă aviatică de piele, era acelaşi pe care-l văzuse dimineaţă cu faţa lipită de peretele vilei lui Capper.

Omul de pe locul din dreapta era Patrick Capper.

(PDF) Pierre Lemaitre - stiriglobalizare.ro | Alexandra Nechita - stiriglobalizare.ro

Zâmbi şi-i făcu cu mâna. Capitolul 7 — Maddy? Fox îşi simţi degetele încleştându-se pe telefon. Sora ei mai mare. Christoase, acum ce mai uitase? Ziua de naştere a mamei? Nu, era destul de sigură că avea să fie abia prin noiembrie. Poate a unuia dintre copiii lui Ginny? Bâjbâi pe birou după Filofax, răsfoindu-l repede până la agenda anuală, unde erau notate toate zilele de naştere şi aniversările de căsnicii, în gardă, căutând să pară relaxată.

Asta era. Ziua lui Ian. Îi era destul de greu să ţină minte zilele de naştere ale propriilor viteza datând bara de ciocolată a lui bailey de sânge, necum şi pe ale cumnaţilor. Nu că ar fi fost egoistă; într-un an, uitase până şi de propria aniversare, şi chiar Ginny i-o amintise. Era efectul meseriei. Ce să uit? Dai o petrecere. Adu doar o sticlă de vin. Uite-o aici, în jurnalul meu. Se uită la ceas. Mai bine să se ducă în oraş şi să-i cumpere ceva. Îi mai ţii minte?

George a fost cavalerul de onoare al lui Ian, la nuntă. Aha, vag. Îşi amintea nunta ca prin ceaţă. Băuse prea multă şampanie pe stomacul gol şi, imediat după ce tăiaseră tortul, se prăvălise într-un taxi.

Tocmai s-a mutat înapoi la Londra. O să-ţi placă. Ei, căcat. I se pregătea o şustă pe neve. Ginny, vacă mai eşti. Fox închise telefonul. Imposibil să uiţi că o aveai; parcă era un chewing gum lipit pe talpa pantofului.

Iar ea se distanţase. Familiile te ţin pe loc, te bat la cap cu ce se cade sau nu se cade să faci. Familiile sunt păzitorii secretelor de mult învechite. Ochii i se abătură spre fotografiile de familie de pe biroul lui Marenko. Înveseleşte-te, Madeleine. Poate ar fi bine să te înarmezi cu câteva accente personale. La urma urmei, dacă până şi Marenko are aşa ceva Îi era greu să şi-l închipuie pe Barosan cu o familie.

Se apropie de biroul lui, pentru a vedea mai bine. Două fetiţe zâmbeau dintr-un Kodachrome vechi. Acum, amândouă erau femei în toată firea, fără îndoială, doar cu puţin mai tinere decât ea. Dar iată-le sanctificate pe biroul lui Marenko, imortalizate pentru veşnicie cu aparate dentare şi uniforme de şcoală, icoane dintr-o vreme când Marenko era căsătorit încă şi mânca seara la masă, nu la birou, din pachete.

Dacă existase vreodată o asemenea vreme; dacă o legendă putea fi crezută. Îşi consultă ceasul. Ora unu, sâmbătă după-amiază, iar ea plimba hârtiile pe birou. După câte se părea, numai asasinii plătiţi şi traficanţii de droguri puneau preţ pe timpul liber. Îşi luă poşeta de piele cu curea pentru umăr, scoase cheile şi împinse scaunul sub birou, cu un gest definitiv. Ieşi din cameră şi porni pe coridor, trecând prin uşile rotative, spre parcare.

Îşi găsi maşina Vauxhall Cavalier la locul ei. Ce mizerie. Aripa din spate şi portiera din stânga erau îndoite. Era opera lui Marenko: parcase prea aproape de ea, într-o zi, şi deschisese brusc portiera, grăbit ca de obicei.

Se gândi dacă n-ar fi putut încerca s-o ducă la service, după-amiază. Să spele de găinaţ luneta. Eventual să arunce şi câteva dintre cutiile cu pui la pachet de pe bancheta din spate. Se prăbuşi pe fotoliu, la volan. Introduse cheia în contact, dar nu porni imediat motorul. Trebuia să sosească un moment, îşi spuse, când te întrebi ce faci cu viaţa ta.

viteza datând bara de ciocolată a lui bailey a treia dată datând online

Iar acesta era un moment la fel de potrivit ca oricare altul. Privi parbrizul, înceţoşat de praf. Porni ştergătoarele şi jeturile de apă.

Rafuiala - Colin Falconer

Nu reuşi decât să-l murdărească şi mai rău, întinzând jegul într-o arc opac peste plexiglas. Oare fiindcă sunt femeie mi-e atât de grea munca de poliţist, sau e grea pentru oricine?

Fox nu se măritase niciodată, dar, la fel ca ei, nici ea nu avea o viaţă particulară adevărată. Munca în poliţie era ca un drog. Nu o putea abandona şi nu-şi putea imagina viaţa fără ea.

Era originea tuturor problemelor ei şi sursa tuturor satisfacţiilor. Valul ocazional de adrenalină la locul câte unei crime, o arestare, o condamnare; şi mai era încă ceva, acea nevoie de a dovedi ceva cuiva, Dumnezeu ştie ce sau cui.

Presupunea că, de fapt, credea cu relațiile de dating online pericole în meseria ei. Dintotdeauna fusese aşa, de pe vremea când lucra ca W. Îşi câştigase reputaţia cu Brigada Zburătoare, o unitate de elită cu baza la Scotland Yard care se ocupa de crima organizată. Era încă novice în domeniu. Îi plăcea activitatea, iubea munca de detectiv.

N-o interesau banii şi, în pofida propunerilor continue, se părea că nici sexul n-o interesa. Nu ţinea decât la justiţie şi să-şi aducă o contribuţie cu adevărat importantă.

Absentă, deschise radioul. Ştirile de la Radio începeau cu un reportaj despre Monştrii Macclesfield, cum îi poreclise presa, un soţ şi o soţie arestaţi în acea dimineaţă pentru violarea, torturarea şi asasinarea a patru adolescente care dispăruseră din Lancashire, în ultimele douăsprezece luni.

Crainicul spunea că, după părerea coreean guys dating site, cei doi erau implicaţi şi în dispariţia a cel puţin alte trei fete. N-aveau să mai revadă lumina zilei, îşi spuse Fox, cu o satisfacţie sumbră. Cel puţin, mai existau unele crime suficient de hidoase pentru ca nici chiar cel mai bun avocat al apărării să nu poată negocia. Din nou simţea că avea îndoieli cu privire la sistemul juridic pe care căuta să-l servească.

De prea multe ori văzuse cazuri în care justiţia fusese slujită rău de către avocaţi abili şi, în cele din urmă, victimele rămăseseră uitate şi nerăzbunate. Îşi amintea de tânărul în vârstă de nouăsprezece ani, pe care îl arestase după ce-i dăduse o lovitură fatală unui şofer de taxi, numai pentru ca avocatul său să obţină reducerea acuzaţiei la vătămare din imprudenţă.

Cum, necum, în nici nouă luni era din nou liber. Îi convinsese pe atâţia ucigaşi să facă mărturisiri complete, fără a-i supune presiunilor, numai pentru ca avocatul din oficiu să-i determine să şi le retracteze, iar într-o situaţie cazul fusese respins pe baza unui viciu de procedură cu privire la probe.

Ştia că omul era vinovat, avocatul lui o ştia şi el, o ştia şi judecătorul. Dar acuzatul a fost pus în libertate şi, peste un an şi trei luni, a împuşcat un benzinar, în timpul unui jaf cu mână armată, lăsându-l imobilizat în fotoliul rulant până la sfârşitul zilelor lui.

Se săturase până peste cap de avocaţi a căror competenţă întrecea conştiinţa sau etica, de criticile din presă, de orele istovitoare cu prea puţine rezultate sau recompense din partea societăţii exterioare propriei frăţii poliţieneşti care chiar şi pe ea însăşi o izola în sânul său, fiindcă era femeie.

N-o să-ţi fie uşor. Dacă mai trăia, realitatea l-ar fi omorât. Capitolul 8 Marenko îşi examina chipul reflectat în oglinda de deasupra scrinului, Iisuse, costumul ăla de maimuţoi se micşorase şi mai mult, de când îl îmbrăcase ultima oară.

Îşi făcu de lucru cu garoafa de la butonieră. Ca un cupletist în cluburile muncitoreşti din Bradford. Probabil fusese făcută vara. Fetele erau încă mici, Jules nu avea mai mult de zece ani — ceea ce însemna că Donna să tot fi avut vreo şapte. Donna chicotea, iar Jules stătea serioasă şi dreaptă ca un vătrai. Buclele blonde îi cădeau peste faţă. Bărbatul, fără cămaşă pe el, era voinic, cu burta plată, iar părul nu-i ajungea până la guler şi nu începuse să încărunţească.

Vremurile alea erau mai bune. Păcat că n-au durat destul, asta e problema. Nu mă pot viteza datând bara de ciocolată a lui bailey, niciodată n-am putut. Pariez că stăteam acolo, mă uitam la Susan, cum stătea în spatele aparatului şi, în minte, enumeram probele din dosarul de la birou. Îşi ţinu capul în piept, încercând să nu întâlnească privirea nimănui.

De undeva, un fluierat. James şi Honeywell erau la birourile lor, D. Terry James — T. În faţa lui, Honeywell, arătând ca un sac de bălegar, nici măcar nu se pieptănase, jegosul.

Marenko privi în jur, cu o expresie aspră, pregătindu-se să-l pună la punct pe următorul care deschidea gura. Stacey se chinuia să rămână serioasă. Alţi doi D. Îl auzi pe James spunându-i lui Honeywell: — Ce-i cu el aici? Credeam că azi după-amiază se mărită fiică-sa. Ne comparam şi noi însemnările. Iar după ce le-aţi făcut, voi încerca să găsesc un magistrat care să le semneze. James şi Honeywell se uitară unul la altul. Capitolul 9 Donna şi Martin hotărâseră să evite o nuntă formală la biserică; încercându-şi norocul într-o vară viteza datând bara de ciocolată a lui bailey, preferaseră o ceremonie în grădină.

Din Saab coborî o tânără pereche. Bărbatul era îmbrăcat sportiv, în cămaşă cu guler lat şi jeanşi. Dintr-o dată, Marenko se simţi deplasat, în costumul său.

Se trase de gulerul cămăşii. Era o vară indiană caldă, cu apa din eleşteu ca mercurul lichid, în soarele după-amiezei târzii. O luă la trap, peste iarbă. Ceremonia începuse deja.

W. Bruce Cameron - Cainele, Adevaratul Meu Prieten

E o ocazie fericită, o zi în care cu toţii putem sărbători însăşi natura iubirii. Christoase Atotputernice. Iarăşi avea să fie o nuntă din-alea, Susan o organizase aproape pe toată, ar fi trebuit să se aştepte.

Asta era problema cu comunitatea. Şase zile pe săptămână îţi strângeau boaşele cu uşa, trudind pe brânci ca să scoată basma curată traficanţi de droguri, violatori şi ucigaşi, iar duminica se duceau la biserică, unde toate erau bune şi frumoase. De-asta nu avusese niciodată încredere în religie. Nu-i plăcea genul de oameni pe care îi atrăgea. Oficianta ceremoniei era o femeie cu păr lung brunet, vârstat cu şuviţe cărunte.

Îl purta ca o adolescentă, despletit, revărsat în jurul umerilor adunaţi. Îşi trântise pe ea un sarafan lung şi diform, avea un şal pe umeri şi un fel de cunună cu margarete pe cap. Stătea sub o arcadă de flori, citind dintr-o carte legată în piele roşie. Energia iubirii se găseşte chiar şi în flori şi copaci, aşa că haideţi să închidem ochii şi să ne simţim într-adevăr una cu natura şi cu principiul dragostei.

Marenko simţi că începeau să-l treacă năduşelile. Privi în dreapta lui. Unul dintre prietenii Donnei. Un tânăr împopoţonat, trăsnind a aftershave. În urechea stângă avea înfipt un diamant. Marenko rămase la urmă, în timp ce oaspeţii forfoteau în jurul fiicei sale şi al proaspătului ei soţ.

Cei mai mulţi erau străini, deşi recunoştea pe ici pe colo câteva rude de-ale lui Susan. Se părea că el era singurul reprezentant al clanului Marenko, sau cât mai rămăsese din el, după ce părinţii se duseseră, iar fratele îi murise de apoplexie, la patruzeci şi şapte de ani.

Ridică privirea. Când voia, vocea ei putea să taie gheaţa. L-am spus în aprinderea momentului. Îşi adună jignirile cum ascunde veveriţa alunele, păstrându-le pe toate până în ziua când îţi prind coaiele în cleşte, iar atunci zâmbesc şi ţi le storcesc. Iarăşi parfumul acela. Urmează să fim bunici. Cred că tu ai organizat totul.

Faţa ei rămase inexpresivă. Pentru numele înduratului Dumnezeu. Au să-nveţe. Nu e nici momentul, nici locul. Te aţâţi singur. Las-o-n pace, măcar o dată. Fă un efort, fii şi tu drăguţ. Şi el e în comuniune cu natura? Suntem la o nuntă. Winston poured out nearly a teacupfulnerved himself for a shockand gulped it down like a dose of medicine. Winston isi turna o ceasca de ceai aproape plinaisi pregati nervii pentru un soc si dadu bautura pe git ca pe un medicament.

Winston fitted a nib into the penholder and sucked it to get the grease off. Datarea hirtiei era actul decisiv. A sense of complete helplessness had descended upon him.

Secundele treceau una dupa alta. Winston stopped writingpartly because he was suffering from cramp. Winston se opri din scrisprintre altele fiindca - l tinea un junghi.

Winston was just taking his place in one of the middle rows when two people whom he knew by sightbut had never spoken tocame unexpectedly into the room. Winston era tocmai pe punctul de a sta jos pe unul din rindurile de mijloccind in sala aparuserape neasteptatedoua persoane pe care le stia din vederedar cu care nu intrase niciodata in vorba.

Winston had disliked her from the very first moment of seeing datând de 25 de ani. A deschis puţin poarta, blocând drumul cu corpul lui. Înapoi acum!

Lătrăturile s-au mai domolit, iar când Bobby a deschis poarta de tot şi Carlos a împins-o pe mama înăuntru, au încetat. Am fost atât de uimit de ceea am văzut, încât nici măcar nu am simţit puterea cu care m-a împins Carlos în ţarc. Erau câini peste tot. Câţiva erau chiar mai mari decât mama. Toţi se mişcau liber în marele ţarc, era ca o curte uriaşă înconjurată viteza datând bara de ciocolată a lui bailey un gard înalt de lemn.

Am alergat înainte spre unii care păreau prietenoşi şi nu cu mult mai în vârstă decât mine. M- am oprit chiar în dreptul lor, prefăcându-mă fascinat de ceva de pe jos. Cei trei câini din faţa mea aveau blana de culoare deschisă şi erau femele, aşa că mi-am marcat seducător teritoriul, înainte să le miros politicos fundurile. Am fost atât de fericit de turnura pe care o luaseră evenimentele, încât mi-a venit să latru, însă mamei şi lui Iuţilă nu prea le convenea situaţia.

De fapt, mama mergea de-a lungul gardului şi căuta o ieşire. Iuţilă s-a apropiat de nişte masculi şi stătea băţos lângă ei, cu coada tremurându-i, în timp ce fiecare îşi ridica piciorul lângă gard. Unul dintre masculi s-a pus chiar în calea lui Iuţilă, în timp ce altul a venit din spate şi a început să-l adulmece agresiv. Bietul meu frate s-a ghemuit, iar când s-a întors cu faţa la viteza datând bara de ciocolată a lui bailey din spatele lui, şi-a lăsat coada între picioare.

Nu am fost deloc surprins când, după câteva secunde, l-am văzut pe spate, zvârcolindu-se într-un fel disperat şi jucăuş totodată. Cred că nu mai era el şeful.

Pierre Lemaitre - Alex.pdf

În timp ce se întâmplau toate astea, alt mascul, înalt şi solid, cu urechile lungi, stătea nemişcat în mijlocul curţii, privind-o pe mama, care alerga disperată în cerc. Ceva mi-a spus că, dintre toţi câinii din curte, cu acesta trebuia să fiu mai atent şi, desigur, când a renunţat la atitudinea rigidă şi a mers spre gard, câinii care îl înconjurau pe Iuţilă nu s-au mai prostit şi şi-au ridicat atenţi capetele.

La zece metri de gard, masculul singuratic a început să alerge, îndreptându-se spre mama, care s-a oprit, ghemuindu-se. Masculul îşi ţinea coada dreaptă ca o săgeată. Ea s-a lăsat adulmecată pe toată lungimea corpului şi nu s-a mişcat de lângă gard. Din instinct, atât eu, cât şi Iuţilă ne-am grăbit s-o ajutăm, dar, cumva, am ştiut că ar fi fost o greşeală. Acel mascul era Câinele- Şef — un mastiff cu oase groase, faţa maronie şi ochi negri şi umezi.

Supunerea mamei era, pur viteza datând bara de ciocolată a lui bailey simplu, ceva conform ordinii fireşti a lucrurilor. După ce s-a impus, Câinele-Şef a ţintit gardul cu un jet scurt de urină, pe care mama l-a examinat cu respect, apoi a plecat grăbit, fără să-i mai acorde atenţie.

Mama părea umilită şi s-a strecurat neobservată, ca să se ascundă în spatele unei stive de traverse de cale ferată. La timpul cuvenit, haita de masculi a venit să mă verifice şi pe mine, dar m-am ghemuit şi i-am lins pe feţe, lăsându-i să înţeleagă că nu vor avea probleme cu mine — fratele meu era cel scandalagiu. Tot ce voiam să fac era să mă joc cu cele trei femele şi să explorez curtea plină de mingi, oase de cauciuc şi alte lucruri interesante. Un şuvoi de apă curată curgea încontinuu într-o troacă, oferindu-ne posibilitatea de a ne răcori oricând voiam, iar bărbatul numit Carlos intra în curte o dată pe zi pentru a face curăţenie.

La intervale regulate, începeam cu toţii să lătrăm tare, doar de dragul de a o face. Şi hrana! De două ori pe zi, Bobby, Carlos, Doamna şi alt bărbat mergeau cu greu prin haită, împărţindu-ne în funcţie de vârstă.

Turnau hrana din pungi în castroane mari, iar noi ne îngropam feţele în ele, mâncând cât de mult puteam. Bobby stătea lângă noi şi, când credea că unul dintre câini de obicei, cea mai mică dintre fete nu primea destulă mâncare, îl ridica şi îi dădea încă un pumn de mâncare, împingându-ne pe noi deoparte. Mama mânca alături de câinii adulţi şi, ocazional, auzeam câte un mârâit dinspre ei, chiar dacă atunci îi priveam doar cum dădeau din cozi. Orice mâncau ei mirosea minunat, dar, dacă vreunul dintre cei tineri încerca să sfaturi online de apeluri telefonice până acolo ca să vadă ce se întâmpla, bărbaţii interveneau şi îl opreau.

Femeia, Doamna, se apleca şi ne lăsa să o lingem pe faţă, îşi plimba mâinile prin blana noastră şi râdea încontinuu. Mi-a spus că numele meu era Toby. Mi l-a spus de fiecare dată când m-a văzut: Toby, Toby, Toby. Am fost sigur că eram, de departe, câinele ei preferat — cum aş fi putut să nu fiu?

Cea mai bună prietenă a mea era o femelă de un cafeniu-deschis, pe nume Coco, care m-a întâmpinat în prima zi.

Picioarele şi labele lui Coco erau albe, nasul îi era roz, iar blana, sârmoasă. Eu şi Coco ne luam la trântă toată ziua viteza datând bara de ciocolată a lui bailey, de obicei, ni se alăturau şi celelalte fete şi, uneori, chiar Iuţilă, care întotdeauna voia să joace jocul în care el ajungea Câinele-Şef. Totuşi, trebuia să-şi ţină în frâu joaca agresivă pentru că, atunci când devenea prea neastâmpărat, unul dintre masculi era trimis la noi, să-i dea o lecţie. Când se întâmpla asta, întotdeauna mă prefăceam că nu l-am mai văzut în toată viaţa mea.

Iubeam lumea mea, Curtea. Adoram să alerg prin noroiul de lângă troacă, în timp ce labele mele împroşcau murdăria care îmi păta blana. Îmi plăcea la nebunie când începeam să lătrăm toţi, deşi n-am prea înţeles de ce făceam asta. Adoram s-o urmăresc pe Coco, să dorm cu o grămadă de câini şi să miros răhăţeii altor câini. În multe zile am căzut ca mortul, extenuat din cauza jocului, dar delirând de fericire. Şi câinii mai mari se jucau — chiar şi Câinele-Şef putea fi văzut alergând prin curte cu o bucată zdrenţuită de pătură în gură, în timp ce ceilalţi îl urmăreau şi se prefăceau că nu puteau să ţină pasul cu el.

Totuşi, mama n-a făcut asta niciodată — ea şi-a săpat o groapă în spatele traverselor de cale ferată şi şi-a petrecut aproape tot timpul stând acolo. Când am mers să văd ce mai făcea, a mârâit la mine de parcă nu ar fi ştiut cine eram. Într-o seară, după cină, când câinii se tolăniseră în Curte, somnoroşi, am văzut-o pe mama ieşind tiptil din ascunzătoarea ei şi furişându-se spre poartă.

Eu rodeam un os din cauciuc, acordând atenţie unei dureri continue din gura mea, care mă făcea să vreau să mestec ceva în permanenţă, dar m-am oprit şi am privit-o curios când stătea în faţa porţii. Venea cineva? Mi-am înclinat capul, gândindu-mă că, dacă am fi avut un vizitator, ceilalţi câini ar fi început să latre până atunci.

De obicei, Carlos, Bobby şi ceilalţi bărbaţi stăteau la o masă mică şi vorbeau, trecând de la unul la altul o sticlă din care venea un miros chimic înţepător. În acea seară însă, câinii erau singuri în Curte. Mama şi-a ridicat picioarele din faţă, apăsându-le pe şipcile porţii de lemn, şi a apucat mânerul de metal cu gura.

Am fost uimit — m-am întrebat de ce ar mesteca aşa ceva, când erau toate acele oase de cauciuc împrăştiate prin jur. Şi-a înclinat capul, nedumerită, părând că nu putea face nimic.

M-am uitat la Iuţilă, dar el dormea tun. Apoi, uimitor, poarta s-a deschis. Mama a deschis poarta! Şi-a lăsat labele să cadă la pământ şi a împins-o la o parte, adulmecând prudent aerul de pe partea cealaltă a gardului. Apoi s-a întors să se uite la mine, cu ochii strălucitori. Mesajul era clar: mama pleca. M-am ridicat ca să mă alătur ei, iar Coco, stând tolănită în apropiere, şi-a ridicat leneş capul ca să mă privească, înainte de a scânci şi a se întinde iar în nisip.

Dacă aş fi plecat, nu aş mai fi văzut-o pe Coco niciodată. Inima îmi era sfâşiată între loialitatea faţă de mama, care m-a hrănit, m- a învăţat totul şi a avut grijă de mine, şi haita care-l includea pe fratele meu inutil, Iuţilă.

Mama nu a aşteptat hotărârea mea. Sierra leonean dating furişat fără zgomot în întunericul nopţii care se apropia.

Dacă voiam s-o ajung din urmă, trebuia să mă grăbesc. Am ieşit repede pe poarta deschisă, urmărind-o în lumea imprevizibilă de dincolo de gard. Iuţilă nu ne-a văzut plecând. De la început, nu puteam să mă mişc la fel de repede ca mama şi, oricum, în faţa casei era o peluză cu tufişuri pe care m-am simţit obligat să le marchez. Ea nu m-a aşteptat, nici măcar nu s-a uitat înapoi. Ultima dată când am văzut-o pe mama, făcea ceea ce ştia mai bine: se furişa printre umbre.

A fost o vreme, nu cu mult timp în urmă, când tot ce voiam de la viaţă era ocazia de a mă ghemui lângă mama, când trupul său cald însemna totul pentru mine. Dar atunci, când am privit-o dispărând am înţeles că, lăsându-mă în urmă, ea făcea doar ceea ce toate mamele de căţei trebuie să facă în cele din urmă.

Relaţia mea cu ea se schimbase complet în ziua în care am ajuns la Curte, iar dorinţa de a o urma a fost mai mult ceva reflex. Piciorul meu încă era în aer când Doamna a ieşit pe prispă, oprindu-se când m-a văzut. Dacă voiam să plec, trebuia să fug atunci, ceea ce, bineînţeles, nu era ceea ce-mi doream. În schimb, am dat din coadă şi am ţopăit pe lângă ea, încercând să-i ling faţa. Mirosul său floral era dublat de mireasma fermecătoare a cărnii de pui.

Mi-a dat urechile pe spate şi am urmat-o, înduioşat de mângâierea ei, când a ocolit rapid casa spre poarta încă deschisă. Câinii dormeau în Curte, neclintiţi. Doamna mi-a dat un ghiont blând şi m-a urmat înăuntru. În momentul în care s-a viteza datând bara de ciocolată a lui bailey poarta, ceilalţi câini s-au ridicat în picioare, alergând spre noi, iar Doamna i-a mângâiat şi le-a vorbit cu blândeţe, în timp ce eu m-am supărat un pic din cauză că nu mai aveam întreaga ei atenţie.

Mi se părea un pic nedrept; am renunţat la mama ca să fiu cu Doamna, iar ea se purta ca şi cum eu nu eram mai special decât ceilalţi. Când a plecat Doamna, poarta s-a închis cu un zgomot puternic, dar nu aveam s-o mai privesc niciodată ca pe o barieră de netrecut.

Momentul în care s-a întors mama, după câteva zile, m-a surprins luptându-mă cu Coco. Cel puţin, am crezut că era mama — am fost distras de o nouă invenţie în meciul nostru continuu de lupte libere; am descoperit că puteam să mă urc pe spatele ei, prinzând-o cu picioarele din faţă. Era un joc minunat şi nu înţelegeam de ce o supăra atât de tare, încât se zvârcolea şi mârâia la mine.

Mă simţeam atât de bine, cum de nu era la fel şi în cazul ei? Mi-am ridicat privirea când Bobby a deschis poarta dincolo de care se afla mama. Părea cam nesigură. Bucuros, am alergat prin curte, conducând un grup de câini, dar am încetinit când m-am apropiat. Femela avea acelaşi semn ca mama, o pată neagră pe un ochi, botul gros şi blana scurtă, dar nu era ea. S-a ghemuit şi a urinat supusă când ne-am apropiat. Am înconjurat noua căţea alături de ceilalţi, iar Iuţilă a ieşit din rând şi s-a dus direct să-i miroasă fundul.

Bobby părea la fel de resemnat ca atunci când ne-a încărcat pe toţi în camion, dar a stat aproape de căţea, protejând-o cu corpul său.

viteza datând bara de ciocolată a lui bailey hamilton ontario dating

Era Sora. Aproape c-am uitat de ea şi, când am cercetat-o, mi- am dat seama cât de diferită era viaţa de cealaltă parte a gardului.

Era slabă, coastele i se vedeau clar şi avea o cicatrice albă, din care curgea ceva. Respiraţia ei spunea că mâncase hrană putrezită, iar urina îi mirosea ciudat. Iuţilă a fost în culmea bucuriei, dar Sora se speriase prea tare de restul haitei ca să-i accepte oferta de joacă. S-a târât în faţa Câinelui-Şef şi i-a lăsat pe ceilalţi s-o adulmece, fără a încerca măcar să se opună. Când au gonit-o cu dispreţ, Sora a cercetat pe furiş troaca pentru hrană — era goală — şi a băut nişte apă, de parcă ar fi furat.

Asta se întâmpla cu câinii care încercau să trăiască în lume fără oameni — erau bătuţi, învinşi, înfometaţi. Toţi am fi ajuns ca Sora dacă am fi rămas în canalul de scurgere.

Iuţilă a stat lângă ea tot timpul. Am înţeles că Sora a fost tot timpul preferata lui, a fost mai importantă pentru el chiar şi decât mama. L-am privit mirosind-o pe Sora şi aplecându-se spre ea fără invidie — eu o aveam pe Coco.

Ceea ce m-a făcut gelos însă a fost viteza datând bara de ciocolată a lui bailey pe care Coco o primea de la unii dintre masculi, care păreau să creadă că puteau să vină şi să se joace cu ea de parcă eu nu eram acolo… ceea ce cred şi eu că puteau să facă.

Îmi ştiam poziţia în haită şi eram fericit datorită sentimentului de ordine şi siguranţă pe care mi-l oferea, dar o voiam pe Coco doar pentru mine şi nu-mi plăcea când poloneză dating site-ul marea britanie îmbrâncit cu obrăznicie. Toţi masculii păreau să-şi dorească să joace jocul pe care l-am inventat eu, învârtindu-se în spatele lui Coco şi încercând să sară pe ea, dar am observat cu satisfacţie că nu era interesată să joace acest joc nici cu ei.

În dimineaţa după sosirea Surorii, Bobby a intrat în curte şi i-a luat pe Iuţilă, pe Sora, pe Coco şi pe încă un mascul tânăr, un copoi bălţat şi zburdalnic pe care bărbaţii îl numeau Down, şi i-au pus pe toţi într-o cuşcă, în spatele camionului. Apoi m-au dus şi pe mine acolo. Era aglomerat şi zgomotos, dar mi-a plăcut curentul puternic şi expresia de pe faţa lui Iuţilă când strănutam spre el.

Spre surprinderea mea, o femelă cu părul lung mergea în cabină cu Carlos şi Bobby. Şi de ce, când mirosul ei plutea prin geamurile deschise, mă trecea un fior care mă făcea să simt imediat sălbatic? Am parcat lângă un copac bătrân şi noduros, care oferea singurul loc răcoros din parcarea încinsă.

Bobby a intrat în clădire cu femela din cabină, în timp ce Carlos a venit la uşa cuştii. Noi toţi, cu excepţia Surorii, am înaintat repede.