Curajul de a fi normal

0
345

În vara anului 2013 am făcut o călătorie incognito în Cuba. Am ajuns acolo prin Mexic, venind de la Washington, unde participasem la o reuniune a Rețelei Politice Transatlantice. (În condițiile „războiului rece” dintre Cuba și SUA nu exista posibilitatea unei deplasări directe între cele două țări.) Ceea ce doream era să înțeleg la fața locului realitățile cubane și să explorez, în contact direct cu autoritățile de la Havana, șansele reale ale normalizării relațiilor cubano-americane, precum și cele ale UE/ României de a juca un rol în acest proces.

După alegerile europene din 2009 și până la înscenarea pusă la cale împotriva mea de ziarul The Sunday Times în 2011, fusesem președinte al Grupului de lucru al socialiștilor din PE pentru relația dintre UE și America Latină. În această calitate lansasem pregătirea unui document de poziție privind strategia europeană față de continentul sud american (similar celor pe care le propusesem cu referire la parteneriatele strategice ale UE cu Rusia și China). În munca de cercetare pregătitoare, în care antrenasem și experți români, am observat că sub aspect geo-strategic America Latină reprezenta „vecinătatea comună” a UE cu SUA, tot așa cum, Ucraina, Belarusul, Moldova și Caucazul de Sud formau „vecinătatea comună” a UE cu Rusia ori Africa se constituia în „vecinătate comună” între UE și China (sic!).

Sesizând dificultățile pe care diferențele în politica sud-americană a UE și a SUA le creau în realizarea parteneriatului transatlantic pentru comerț și investiții, precum și potențialul câștig de influență al UE în emisfera vestică consecutiv contribuției la reluarea relațiilor normale între SUA și Cuba, începusem să proiectez o eventuală acțiune de mediere a Bruxellesului între Washington și Havana. În acest context mă gândeam că România – în calitate de membru UE, partener strategic al SUA și țară aptă a empatiza cu Cuba ca urmare a istoriei lor comune în sistemul mondial bipolar – ar fi putut oferi bunele sale oficii. (O mai făcuse cândva și cu privire la negocierile dintre SUA și China, SUA și Vietnamul de Nord sau Israel și Egipt.)

În 2013 nu mai îndeplineam misiunea de coordonare a Grupului de lucru înainte amintit. Fusesem obligat să o abandonez în 2011 pe fondul scandalului provocat de farsa jurnalistico-judiciară amorsată de cei care nu-i suportau pe românii influenți; spre bucuria Președintelui Martin Schulz (care se temea că demersurile mele pe relația cu America Latină îi vor zădărnici tactica implicării sale personale în regiune cu scopul reducerii deficitului său de popularitate în Spania) dar și spre nenorocul proiectului (părăsit, ca atâtea altele, după plecarea mea). Cu instrumentele care îmi mai rămăseseră voiam cel puțin să ofer idei, să dinamizez procese de reflecție și să facilitez contacte politice utile. Dacă marja mea de manevră directă se redusese masiv, speram ca măcar să împing la acțiune Serviciul extern al UE și diplomația română.

Discuțiile purtate la Havana în 2013 și informațiile culese acolo, inclusiv în contact cu cubanezii de rând, coroborate cu conversațiile avute anterior în alte țări latino-americane sau cu lideri latino-americani (mă întâlnisem și la sediul ONU din New-York, ca reprezentant al Grupului Socialist din PE în conducerea Internaționalei Socialiste, cu președinții Braziliei și Republicii Chile) m-au condus spre câteva concluzii importante:

  1. Cuba se poziționase ca lider moral al întregii Americi Latine, în condițiile în care lupta principală pe acest continent nu se dădea între democrație și dictatură ci între independență și imperialism, între egalitate și inegalitate (socială și națională). Din această perspectivă chiar și statele latino-americane democrate admiră rezistența Cubei comuniste față de hegemonismul american. De aceea, dacă doresc să se bucure de respect și prin el de o influență durabilă în vecinătatea lor sudică, SUA au nevoie de o relație cordială cu Cuba.
  2. Întârzierea Washingtonului în normalizarea relației cu Havana, nu izolează Cuba pe plan internațional ci face loc influenței ruse în vecinătatea imediată a SUA (Președintele Putin a și dat semne concrete în acest sens, printre altele reducând datoria cubaneză față de Rusia cu 90%), redeșteptând tensiunile din vremea crizei rachetelor sovietice, care erau să împingă omenirea într-un război mondial.
  3. Tensionarea relațiilor americano-ruse este în dezavantajul UE – dar mai ales al membrilor săi estici, printre care România. În condițiile unei confruntări între SUA și Rusia, ca țară de linia întâi România este prima expusă, fiind totodată obligată la opțiuni dureroase care o plasează inevitabil într-o poziție dificilă față de una dintre acestea sau față de amândouă. Cât privește UE, aceasta este interesată de o relație strategică rațională și pozitivă cu o Rusie utilă ca putere de echilibrare în raport cu SUA iar nu de un război cu Rusia, fie el și rece. De aceea Cuba nu trebuie să fie dinnou un măr al discordiei pe agenda transatlantică.
  4. Cuba nu mai dorește și nu mai este în poziția de a dori exportul de revoluție. Ea cere dezideologizarea relațiilor internaționale și reabilitarea principiului egalității suverane, cam așa cum SUA cereau URSS în deceniul „destinderii” (1970-1980).

Nu am să uit împietrirea oficialilor cubanezi cu care am purtat la Havana o discuție de peste două ore (în ciuda planificării inițiale pentru treizeci de minute), atunci când le-am spus că jumătate de viață am trăit-o în „deșertul comunist”. S-au destins și au izbucnit într-un râs sănătos când am adăugat că a doua jumătate am petrecut-o în „jungla capitalistă” și nu știu ce este mai bine. Au opiniat că cea mai bună este combinația între cele două dar că un asemenea cocktail este imposibil de preparat.

Nu am simțit nici la oficialități nici la omul de pe stradă vreun resentiment față de americani. Mai degrabă iritare față de diaspora cubaneză care prin intransigența sa irațională tăia curajul americanilor de a se purta normal față de Cuba. Am simțit de asemenea, în condițiile insecurității geo-strategice generată de ostilitatea americană, frica de efectele secundare ale reformelor – necesare dar și traumatizante. M-am gândit că experiența românească a tranziției ar fi putut oferi lecții prețioase, încurajări utile și avertismente înțelepte. România nu mai mișca însă fără poruncă de la „stăpânire”.

Din păcate UE și cu atât mai mult România au ratat ocazia de juca un rol esențial în reconcilierea cubano-americană. A făcut-o Vaticanul. Rusia și-a primit și ea recompensa prin întâlnirea Papei cu Patriarhul Rusiei, desfășurată de loc întâmplător pe teritoriul Cubei comuniste, în cadrul căreia liderul spiritual al Occidentului creștin a validat agenda geo-politică a Rusiei pravoslavnice (sic!), recunoscându-o implicit (în detrimentul celorlalte biserici ortodoxe) – sub aspect canonic dar și secular – ca fiind cea de a treia Romă (și pecetluind soarta Ucrainei).

Aceasta nu m-a împiedicat să urmăresc cu emoție vizita președintelui Obama la Havana – prima după reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări în 2015, precum și după optzeci și opt de ani de la vizita unui alt președinte american. Aportul meu politic a fost nesemnificativ (dacă a fost vreunul) dar ideile mele învinseseră. Pentru decizia de a face acest pas dl Obama va intra în istorie, validând decernarea, altminteri prematură, a Premiului Nobel pentru pace.

Dintre toate imaginile imortalizate pe parcursul vizitei cel mai puternic m-a impresionat una de la meciul de baseball (un sport tipic nord-american) urmărit din tribună de domnii Barak Obama (Președintele de culoare al SUA) și Raul Castro (liderul comunist al Cubei). Americanul, în pantaloni bej, într-o o cămașă albă cu mânecile suflecate și fără cravată, zâmbind larg spectacolului de pe teren. Alături, Raul Castro, tot fără cravată, aplecându-se peste umărul oaspetelui său ca să vadă mai bine jocul, vădit amuzat de mersul acestuia. Ca și când Golful porcilor nu ar fi existat niciodată. Ca și când criza rachetelor nu s-ar fi petrecut. Ca și când embargoul economic nu ar fi fost. Un gest mic pentru cei doi; un gest uriaș pentru omenire. Un act firesc, pe de o parte; un act de mare curaj, pe de alta.

Printr-o tristă coincidență, fericitul eveniment de la Havana s-a suprapus peste tragicele atacuri teroriste de la Bruxelles. Profitând de ocazie, un ziarist pricinos care a simțit miros de scandal, l-a întrebat pe Președinte dacă nu s-a gândit să renunțe la meci ca un semn de respect pentru morții și răniții din Europa. Răspunsul acestuia a fost epocal: ceea ce teroriștii urmăresc insuflându-ne teamă, este să ne determine a renunța la modul nostru normal de viață, circumscris, se subînțelege, valorilor în care noi credem și pe care ei le neagă. A ne schimba modul normal de viață sub efectul terorii înseamnă, deci, să capitulăm în fața teroriștilor.

La Havana se făcea istorie. O istorie a păcii și a demnității, consfințind victoria rațiunii și libertății. Nimic nu este încă terminat și chiar nimic nu este încă sigur. Începutul este însă magnific. Chiar și „talibanii drepturilor omului” (și, fără a fi taliban, vorbesc inclusiv ca unul care în calitate de Raportor special pentru Belarus am duelat la sânge cu delegația cubaneză la Geneva, în Consiliul pentru drepturile omului al ONU) nu pot nega că starea de securitate adusă de reconcilierea americano-cubană va permite relaxări interne de natură a facilita înflorirea libertăților individuale ale cubanezilor, odată cu consolidarea drepturilor lor economice și sociale. Amânarea acestui debut ca urmare a acțiunilor teroriste din Belgia nu trebuia acceptată. A refuza, în numele normalității, o atare amânare a fost cel mai bun omagiu adus victimelor terorii și cel mai curajos afront adus teroriștilor și terorismului.

P.S. Morala poveștii este valabilă nu numai în relațiile internaționale ci și în cele interne; nu numai în lupta cu terorismul globalizat ci și cu terorismul de stat. Atunci când teroarea vine din afară, ca și atunci când ea vine dinăuntru, încercând să ne tulbure existența și să ne distrugă valorile, singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este doar frica de a rezista, frica de a rămâne normali.

 

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ