„Protocolul de la K2” și „soluția finală a problemei elitelor românești”

0
163

A fost desecretizată o parte dintre protocoalele prin care s-a constituit binomul SRI-DNA, respectiv s-a reconstituit instituția Securității statului ca poliție politică. Lipsesc (deocamdată) înțelegerile care au transformat binomul în trinom SRI-DNA-ICCJ, transformare permițând desăvârșirea proceselor politice prin condamnări, respectiv execuții politice.

O primă analiză pe text, profesionistă și structurată, a protocolului încheiat în anul teribil pentru justiția română, 2009, între SRI și Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost realizată de către judecătoarea Dana Gârbovan, președinta Uniunii Naționale a Judecătorilor din România. Publicată pe pagina de comunicare publică (FB) a autoarei, această analiză care are meritul de a calibra perfect orice discuție serioasă asupra subiectului. Întrucât o împărtășesc în întregime și totodată sunt convins că ea va fi dezvoltată în zilele care vin atât de către doamna Gârbovan cât și de alți specialiști în drept (față de gravitatea problemei nespecialiștii ar fi de preferat să se abțină de la interpretarea efectelor juridice ale textului), nu voi continua aici demersul analitic. Este suficient, pentru moment, să fac trimitere la evaluarea juridică amintită, precum și la altele similare, îndemnându-i pe toți să le citească.

Voi face, însă, patru remarci complementare de natură a pune în lumină natura și consecințele politice ale protocolului secret dintre SRI și Parchetul general:

  1. Protocolul cu pricina are aceeași valoare politică, juridică și morală cu cel prin care liderii naziști adunați într-o elegantă vilă din Wannsee (un fel de K2 avant la lettre), lângă Berlin, în ianuarie 1942, au organizat în secret aplicarea “soluției finale a problemei evreiești” prin exterminarea evreilor. Documentul nazist (redactat de Adolf Eichmann și descoperit în 1946), deși exprima cu claritate o formulă odioasă, a fost redactat folosindu-se termeni tehnici fără conotații ideologice sau emoționale, cu grija de a permite, în ipoteza nedorită a desecretizării lui, avocaților regimului nazist să nege evidența intenției criminale.

La fel este și cazul cu protocoalele noii Poliții politice române. (Nu ar fi rău ca Guvernul român să timită o copie a lor Comisiei europene și Casei Albe, ca probă a monstruozității pe care au patronat-o.) Negaționiștii vor susține că de fapt, la o lectură “dedramatizată”, ele nu conțin nimic scandalos, fiind doar o bază de cooperare tehnică, rece, obiectivă, lipsită de ținte politice. Ca fost raportor special ONU pentru drepturile omului, le răspund acestor avocați ai tenebrelor, că asemenea protocoale neo-naziste sunt cu mult mai rele decât ceea ce scrie expres în ele întrucât, așa cum întotdeauna s-a petrecut în istorie, prin ambiguitatea lor, a permis birocraților amorali, de tip Borman sau Eichmann, și fanaticilor sadici, de tip Heydrich sau Himmler, să dea o interpretare extensivă textului, făcând ca infernul rezultat să fie încă mai ticălos decât cel planificat. De aceea lectura protocoalelor SRI-Parchet trebuie realizată cu ochelarii cu care le-au citit cei care le-au întocmit și care, în mod firesc, au simțit imboldul de a folosi puterea nemăsurată oferită de ele pentru a extermina elitele romanești și a-și crea astfel condiții de control total asupra României (ori a ceea ce mai rămânea din ea), iar nu cu ochii spiritelor pioase, grijulii să evite abuzurile încurajate de natura instrumentului pus la dispoziția lor, autocenzurându-se.

  1. Ca ministru al reformei în 1990-1991 și apoi ca lider al partidului de guvernământ și ministru al privatizării în 1992, am făcut parte dintre acei conducători politici ai țării care au crezut că îndeplinesc porunca morților căzuți pe baricadele revoluției din decembrie 1989, desființând fosta poliție politică instituită în România după model bolșevic stalinist. Una dintre primele măsuri concepute în acest sens a fost aceea de a interzice serviciilor secrete de informații orice amestec în anchetele penale și, în general, în procesul judiciar, precum și de a restrânge sfera faptelor definite ca infracțiuni împotriva siguranței naționale la cele care cu adevărat priveau statul iar nu interesele personale, deci fără caracter național, ale deținătorului vremelnic al puterii politice.

În anul 2009 am scris un articol în care atrăgeam atenția asupra pericolului reconstituirii poliției politice. Nu știam atunci ca aceasta se și reconstituise în taină.

Reconstituirea ei reprezintă un act de trădare a idealurilor revoluției antitotalitare din 1989 și prin aceasta un act de trădare națională. Ea profanează testamentul celor care au murit pentru ca românii să fie liberi. Nu este suficient ca asemenea acte să fie constatate. Ele trebuie pedepsite.

  1. Reconstituirea Poliției politice crează prezumția de caracter politic a tuturor proceselor instrumentate și condamnărilor pronunțare sub patronajul ei. Pornind de aici Curtea Europeană a Drepturilor Omului va fi îndreptățită să condamne statul român declarând ca inechitabile, cel puțin sub aspectul încălcării principiului “aflării adevărului”, toate procesele al căror obiect a căzut sub incidența protocoalelor justiției politice. O decizie pilot în acest sens apare a fi o măsură de logică.

Decât să sufere o condamnare având de astă dată un caracter infamant și decredibilizant pentru întregul sistem judiciar românesc, ar fi preferabil ca România să ofere un remediu propriu printr-o lege de amnistiere a infracțiunilor care în perioada 2009-2018 au fost tratate, în fapt, ca infracțiuni politice prin instrumentarea cazurilor respective de către Poliția politică binomică și trinomică.

  1. Știm fără dubiu că în sfera infracțiunilor cu caracter politic care au condus la procese politice și condamnări politice se includ în special așa zisele fapte de corupție, precum și cele „generos” asimilate lor. Abuzul în serviciu este numai una dintre faptele aberant (și neconstituțional) definite de legea penală care, pe calea unor proceduri judiciare corupte, a umplut închisorile de deținuți politici. La fel stau lucrurile cu luarea / darea de mită sau traficul de influență care, prin forțarea textelor de lege ambiguu redactate, au permis Poliției politice să obțină condamnări nu pentru fapte săvârșite, ci doar pentru intenții bănuite, iar asta în baza unor indicii măsluite și a unor informații secrete pe care acuzații nu le-au cunoscut și de aceea nu le-au putut combate.

Desigur corupția este un cancer al societății românești dar ea trebuie căutată și combătută acolo unde este, iar nu acolo unde sunt chiar inamicii ei, pentru a-i lichida tocmai pe aceștia. Desigur printre cei condamnați în asemenea condiții se numără și unii (poate chiar mulți) vinovați. Aceștia sunt numai aparent deținuți politici. Cum, însă, în statul polițienesc între cei vinovați (condamnați /deținuți de drept comun) și cei nevinovați (condamnați /deținuți politici) nu se mai poate face distincție, se impune adoptarea urgentă a unei legi de amnistie și grațiere care să îi includă pe toți. Aceasta nu este o reparație acordată victimelor de ieri, ci o revenire la normalitate a societății românești și o resetare a sistemului judiciar de natură a evita repetarea mâine a crimelor judiciare de ieri (și încă de azi).

Închei citând cuvintele unui alt magistrat de curaj, respectiv ale judecătoarei Gabriela Baltag, membru CSM: “În baza acestui protocol istoria va scrie un alt Memorial al Durerii.”

Vor fi unii care, în numele democrației, vor cere dreptul de a condamna și aceste cuvinte, pentru ca astfel să-și conserve puterea de a refuza celor mulți aplicarea principiilor democratice reclamate numai pentru ei. Nu trebuie să le-o mai permitem. Cu orice risc și cu orice costuri.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ