Practica ilegală nu poate fi izvor de drept

0
89

Recent opinia publică a fost informată în legătură cu hotărârea judecătorilor Secției penale a ÎCCJ, Ștefan Pistol și Ana-Maria Dascălu, prin care aceștia au statuat că principiul unui proces corect ar fi compatibil cu folosirea unor probe ilegale în vederea condamnării inculpatului. În susținerea acestui punct de vedere cei doi au formulat următoarea judecată cu valoare de principiu: ”chiar dacă regula este că probele ilegal obținute trebuie excluse, jurisprudența a admis, în unele situații, chiar și probe obținute ilegal, aceste situații devenind veritabile excepții de la regulă ……”.

Detaliile speței în contextul căreia a fost exprimată această poziție nu au niciun fel de importanță atât timp cât ea este prezentată în termenii unei adevărate cutume, izvorâtă dintr-o practică judecătorească generală și constantă. O practică având, în opinia celor doi judecători, capacitatea de a modifica dispozițiile exprese ale legii de procedură penală.

Că o abatere de la lege poate fi calificată metaforic ca o excepție de la regula obligației de a respecta legea, s-ar putea accepta. Ne place să credem – și în mod normal, așa este – că respectarea legii este regula, iar încălcarea ei, excepția. A face, însă, din încălcarea legii, adică din ilegalitate, izvor de drept, și a spune că o ilegalitate, fie ea și săvârșită de judecători, repetată suficient, modifică legea, ori că o soluție ilegală devine legală prin repetarea ei, iar aceasta chiar în foarte sensibilul domeniu al dreptului penal, este altceva; anume este o aberație juridică și o monstruozitate morală.

Să mai reținem că prin modul în care se exprimă, cei doi judecători înainte pomeniți mai spun încă două lucruri: că acestă aberație și această monstruozitate au fost practicate în întreaga lor activitate judecătorească, atunci când a fost cazul, și că ele reprezintă monedă curentă în prestațiile autorității / puterii judecătorești în ansamblul său.

În sinteză, două sunt argumentele pe care se bazează această infamie judiciară: pe de o parte, suntem avertizați că dacă am elimina din judecarea unei cauze probele ilegale vinovații ar ajunge să scape de pedeapsă; pe de altă parte, suntem liniștiți spunându-ni-se că probele ilegale nu vor duce la condamnare decât în coroborare cu probe legale care le confirmă sau sunt confirmate de ele. Niciunul dintre aceste argumente nu stă în picioare. Să le analizăm pe rând, după ce vom fi reamintit că legea română (dar și dreptul european) interzice în mod strict folosirea în procesul penal a probelor obținute prin încălcarea legii, respectiv cu neobservarea dispozițiilor legale privind condițiile obținerii și administrării lor.

Desigur, prinderea și pedepsirea tuturor celor vinovați de săvârșirea unei ilegalități este obiectivul procesului judiciar. Atingerea acestui obiectiv este, însă, subsumată principiului potrivit căruia mai bine scapă o mie de vinovați, decât să fie pedepsit un singur nevinovat. Este limpede: libertatea reprezintă o valoare superioară dreptății; căci libertatea se definește și în termeni absoluți, în timp ce dreptatea doar în termeni relativi. În acest sens este mai nedreaptă pedepsirea unui nevinovat decât scutirea de pedeapsă a unui vinovat. Cel puțin potrivit mentalității caracterizând democrația liberală.

De aceea se spune că prin neadministrarea unei probe ilegale ar scăpa de pedeapsă vinovații, este egal cu a spune că o persoană este vinovată înainte ca proba să fie administrată. Judecătorii Pistol și Dascălu exprimă mentalitatea dominantă cel puțin la nivelul ÎCCJ, potrivit căreia asupra suspectului planează prezumția de vinovăție, iar nu cea de nevinovăție; toți suspecții sunt, astfel, vinovați, cu precizarea că de unii statul s-a ocupat, trimițându-i la pușcărie, în timp ce de alții nu s-a ocupat încă și de aceea sunt încă liberi. Aceasta este mentalitatea unui stat polițienesc.

De ce probele ilegal obținute nu pot fi folosite în proces ?

Primul răspuns este acela că asemenea probe sunt rezultatul încălcării drepturilor omului. Ilegalitatea poate consta în violarea secretului corespondenței ori convorbirilor telefonice, a vieții private, a domiciliului, a dreptului la imagine etc. Pentru a aduce limitări unor asemenea drepturi, obținute în urma unor secole de luptă, lacrimi, sânge și suferințe, trebuie să existe temeiuri solide, înrădăcinate adânc în interesul colectiv al ordinii și siguranței publice. Existența respectivelor temeiuri se impune a fi cercetată și atestată de persoane special împuternicite în acest sens și potrivit unei proceduri speciale. Aici avem de-a face, într-adevăr, cu o excepție de la regulă, și tocmai pentru că este vorba de aplicarea unor prevederi legale excepționale, ele sunt de strictă interpretare, înțelesul lor neputând fi extins după înclinațiile primitiv-dictatoriale ale unor magistrați lipsiți de o minimă cultură democratică. Asemenea judecători nu pot sau nu vor să înțeleagă că a folosi o probă obținută ilegal prin încălcarea drepturilor omului este egal cu a accepta respectiva încălcare și deci, cu a fi complice la ea (tot așa cum este complice la furt cel care acceptă să folosească un bun despre care știe că este furat). Or, drepturile fundamentale ale omului sunt o valoare superioară oricărei alte valori apărate de legea penală; căci omul este măsura tuturor lucrurilor.

Pe de altă parte, regularitatea obținerii probelor este garanția concludenței lor. Procedura legală pentru producerea și administrarea probelor nu este un simplu ritual de la care ”vigilența jurisprudențială” admirată de judecătorii Pistol și Dascălu se poate abate în serviciul ”justiției reale” cu caracter absolut, ci reprezintă un set de reguli gândite în așa fel încât proba să reflecte în cel mai înalt grad realitatea. Cu alte cuvinte, orice modalitate de obținere a probelor, în afara celor prescrise de lege, dă naștere prezumției că acele probe sunt înșelătoare și de aceea nu pot fundamenta concluzii dincolo de orice dubiu rezonabil. O astfel de prezumție este absolută și, deci, nu poate fi răsturnată în niciun fel ( inclusiv prin coroborare cu alte probe) atât timp cât interdicția recurgerii la probe ilegale este stabilită prin norme imperative ale legii.

Teza acoperirii viciilor probei ilegale prin coroborare cu probele legale nu rezistă nici în fapt, nici în drept. Dacă probele legale sunt suficiente pentru stabilirea adevărului, de ce mai este nevoie de probele ilegale ? Dacă probele legale sunt insuficiente, această insuficiență nu poate fi decât întărită prin incapacitatea probelor ilegale de a înlătura dubiile înrădăcinate în chiar modalitatea dobândirii lor.

Desigur, jurisprudența, devenită cutumă judiciară, poate fi izvor de drept. Chiar dacă am trece peste rezerva că acest lucru se poate petrece și în dreptul penal     (și de procedură penală), încă nu putem ignora faptul că, în concursul dintre cutumă și norma legală imperativă, norma legală are întâietate. Jurisprudența poate completa, detalia sau explica legea dar nu poate să o contrazică direct, să meargă împotriva ei și astfel să legalizeze ilegalitatea; aceasta în niciun caz în materie penală și procesuală unde ordinea legală este imperativă.

Luminile, sau mai degrabă întunericul, judecătorilor Ștefan Pistol, Ana-Maria Dascălu și ale altora, prea mulți, ca ei, nu pot fi izvor de drept. Cel puțin nu în ceea ce noi înțelegem prin stat de drept, adică în statul guvernat prin lege și în care se manifestă domnia legii. Ne putem imagina câți oameni nevinovați zac în pușcărie ca urmare a aplicării unor concepții precum cele afirmate fără jenă de cei doi (eu însumi fiind una dintre victimile lor) .

Așa putem înțelege, de asemenea, că faimosul binom SRI-DNA nu ar fi însemnat nimic decât în și prin trinomul alcătuit împreună cu ÎCCJ; căci nu procurorii condamnă (chiar dacă presiunile lor asupra judecătorilor sunt adesea insuportabile și justifică înființarea unui parchet special dedicat exclusiv cercetării infracțiunilor săvârșite de magistrați), ci judecătorii.

Lumea Justiției a cerut Comisiei parlamentare de control a SRI să se sesizeze pornind de la hotărârea judecătorilor Pistol și Dascălu, analizată aici, din perspectiva colaborării vinovate între autoritatea judiciară și SRI. Credem că trebuie mai mult. Este necesară implicarea Inspecției Judiciare, ca prim pas către sesizarea Parchetului și deferirea justiției a celor doi, după caz, pentru cercetare abuzivă (căci acceptarea conștientă a unor probe ilegale este același lucru cu ticluirea de probe mincinoase) și pentru represiune nedreaptă (căci a condamna pe cineva pe baza unor probe de care ești conștient că sunt ilegale și, deci, neconcludente, este același lucru cu a condamna cu bună știință pe un nevinovat).

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ